Stateam eu in autobuz si ma gandeam la ale mele - ce am de facut, ca imi place chestia aia si restul streamului meu... Si brusc mi-am dat seama ca in fiecare zi trecem peste zeci, poate sute de oameni, de povesti. Cu unele ne intersectam, impartasim unele senzatii, evenimente dar cu altii nu avem nimic in comun. Nu exista o lume reala, obiectiva, impersonala. Fiecare dintre noi traieste in lumea lui, rezultat al simturilor, amintirilor, mediului in care a trait. Si ce e si mai interesant, nici aceasta lume personala nu e constanta. Pentru ca nici noi nu suntem constanti, sau cel putin asa ar trebui. Deci fiecare dintre noi e un mic Atlas care isi poarta lumea pe umeri, fiecare unic raspunzator pentru echilibrul ei. Stiu ca imi mai aluneca din cand in cand dar incerc sa ma ascund de ceilalti Atlasi. Pentru ca, desi stiu cat de greu e sa-ti sustii lumea, pentru multi dintre ei cea mai mare satisfactie e sa te vada cum ti se inmoaie genunchii si incepi sa te clatini.